Castelul amintirilor - „Febra lui decembrie”

Daniela Gumann se prezintă ca "poet, prozator, antreprenor, blogger și trainer". Poetul a publicat volumele Florile cireșului tânăr (2017), Picături din suflet (antologie), Ecoul stelelor (2018), Valsul gândului pe notele rândului (2024), iar prozatorul a dat literaturii române romanele Îngrijitoarea (2017), Crăciunul care mi-a schimbat viața (2018), Șoimii Cruciadei Libertății (2020) și Febra lui decembrie (2024). A înființat Asociația Scriitori Români din Austria (ASRA) și editează publicația literară Condeierul diasporei.

Recenta apariție editorială continuă romanul Crăciunul…, fiind desenat în alt stil, o nouă problematică și cu o filozofie dedicată condiției umane. În Crăciunul care mi-a schimbat viața, Carmen află în noaptea de Crăciun, decizia soțului de rupere a căsniciei și hotărăște să plece la Roma, ca badantă (îngrijitoare). Ajunge la un Castel să îngrijească mama unui medic, care se îndrăgostește de ea, cerând-o în căsătorie. Castelul devine un Azil de bătrâni, administrat de Carmen și Francesco. Este numit Castelul amintirilor, în care sunt adăpostiți și îngrijiți 30 de bătrâni, proveniți din familii înstărite, asigurându-li-se condiții de lux și confort de elită.

Multe argumente confirmă că e vorba de un roman autobiografic (ca și celelalte, de altfel). Narația romanului pornește de la întâmplări reale, cu personaje ușor identificabile în chiar familia (și anturajul) autoarei. Dacă în literatură, castelele sunt locuri ciudate, bântuite de stafii, de personaje problematice din punct de vedere psihic, Castelul amintirilor e un loc menit să asigure confort (eh, putem spune și așa) afectiv. În "febra din decembrie" de pregătire a Crăciunului, un alt Crăciun decât cel al despărțirii, activitatea evidențiază concordia din familia gazdelor (Carmen și Francesco), atmosfera plăcută în rândul pacienților, înțelegerea dintre îngrijitoare, mulțumirea familiilor care finanțează funcționarea oportună a activității … Castelului. Iată începutul: "Într-un colț pitoresc și ademenitor al Romei, învăluit în soarele blând al Mării Mediterane, toamna aduce cu ea o poveste cu nuanțe de nostalgie și frumusețe". E locul "în care timpul își ține respirația", "colț de rai, așezat printre colinele bogate în vița de vie și ruralele italiene pline de farmec", în care e rânduit un azil de lux "într-o imensă simfonie a naturii și umanității". E Castelul Amintirilor, o arcă, în care fiecare cameră "e o poezie". Dar mai ales, locul e "oază de umanitate", prin grija pentru bătrânii internați aici să-și trăiască cu demnitate ultimele zile. Azilul de lux oferă bătrânețelor o aură de rafinament și tihnă, unde "acești oameni rememorează clipele lor de glorie și trăiesc poveștile ultimelor zile". În preajma Crăciunului, Carmen, sprijinită de Francesco, doresc să ofere pacienților un Crăciun special, constând din crearea atmosferei prin ornamentarea cu decorațiuni specifice, bunătăți culinare, povești și colinde, bună dispoziție și "zâmbete calde". În acest locaș, se cuibăreau nu doar suferințe ci și povești de viață, fiecare pacient având amintiri familiale, tristeți, nostalgii, regrete. Au fost artiști celebri, oameni de afaceri, politicieni notorii, care s-au bucurat de succese, omagii, călătorii exotice, averi etc. Acum, știu că n-au viitor ori că viitorul lor sfârșește într-un sicriu, iar ultimele bucurii sunt dominate de spaime și deznădejde. Sărbătoarea Crăciunului este organizată pentru a reda atmosfera de acasă, deși casa lor de acum e plină de doruri și dureri, de suferință și amintiri triste, de neputință și mâhnire. Sărbătoarea urma să creeze fericirea în mijlocul durerilor.

În "febra lui decembrie" a pregătirilor de Crăciun mijesc conflicte, care, pentru un sociolog, ar putea fi studii de caz dintre cele mai problematice. Riccardo rostește un adevăr încărcat de amărăciune: "Toți bătrânii de aici suntem livrați de către cei ce se numesc familie, ambalați cu sufletul într-un pachețel, predați cuiva…" străin. Reflecțiile sale sunt despre relația cu cei dragi, despre lipsa actuală de sens a vieții, despre izolarea emoțională profundă, despre gândurile negre privind sensul vieții etc. El însuși a fost încartiruit în azilul de lux, lucid fiind, de către fiica sa în numele confortului (în așteptarea vizitei acesteia, după Anul nou, află că a pierit în accident, iar Riccardo va muri în final în camera sa privind pierdut ornamentațiile de Crăciun din parcul castelan).

Gândirea sa negativă creează o stare de spirit care tulbură echilibrul emoțional al grupului, lăsând fisuri în atitudinea lor și așa vulnerabilă. De altă parte, bacantele (îngrijitoarele) încep să fie nemulțumite și amenință cu plecarea, acuzând remunerația și programul foarte încărcat și rigid. În fine, Angela, fiica lui Carmen din prima căsătorie, sosește din America, la Castel, fără soț, semn că fisurile încep să sape tot mai adânc în viața cumpănită și "luxoasă" a familiilor.

Întâmplările relatate până în acest moment sunt scrise din perspectiva lui Carmen (Danielei), prezentând cu calm, preocupare, devotament o lume atipică, pe care o dorește normală. Spre a preveni degradarea accentuată a atmosferei și a înlătura extinderea nemulțumirilor, antreprenorii (Carmen și Francesco) invită un preot și un psiholog pentru o terapie afectivă. Este secvența cu o viguroasă încărcătură psiho-filozofică, iar justificările celor doi "intelectuali" de a convinge grupul lui Riccardo că viața este un dar și merită trăită sunt elevate argumente umaniste. Preotul Alberto te transmite ideea că "moartea e doar o parte a călătoriei omului". Le-a vorbit despre împăcare, iertare, speranță și acceptarea suferinței. O replică a unui pacient tulbură atmosfera: "Ce sens mai are să trăiești, când cei pe care îi iubești nu te mai vor alături?"

Psihologul Luca pomenește de suferința care face oamenii mai puternici. Viața e complexă, a zis, dar și frumoasă. Totdeauna există o cale spre fericire. E nevoie să înveți să iubești viața. Intervine Riccardo: "Dar cum putem găsi bucuria în viață, când ne simțim abandonați și uitați?". Încheiere. "În Castelul amintirilor, viața își desfășoară spectacolul fără perdea, crudă și frumoasă în același timp, cu toate nuanțele ei – de la visuri mari pănă la dezamăgiri mici. Bătrânii erau acolo, așteptând. Nu cu teamă, ci cu o resemnare aproape poetică, pregătiți să-și închidă ultima filă" (p. 322).

Daniela Gumann este o scriitoare inspirată din realitate, iar narativitatea demonstrează că aceasta este tulburătoare, crudă, nemiloasă pentru anumite categorii sociale. Fericirea este iluzorie, după cum iluzorie este nefericirea. Oamenilor le este dat să-și ducă existența între bine și rău, bucurie și tristețe, măreție și decădere. Oricum am fi, susține autoarea, sprijinul reciproc îndulcește momentele triste ale vieții, iar umanitatea devine aspirație spre echilibrul existențial al fiecăruia. Descriind și caracterizând, Daniela are o atitudine pozitivă, binevoitoare și dedicată. Are harul de a da narațiunii fast și frumusețe, de a utiliza un limbaj echilibrat, cumpănit și ademenitor. Cartea despre Castelul amintirilor (un titlu mult mai potrivit) am citit-o într-o duminică, fiindcă mi-a fost imposibil să ies din narațiune și stil fără pierderi. (Grație editurii UZP, cititorul beneficiază de o copertă elegantă și de o tehnoredactare plăcută ochilor.) Cartea binemerită să fie recitită, pe baza reflecțiilor la care te îndeamnă dialogul, cu convorbiri despre viața de familie, despre bunele practici antreprenoriale și condiția umană a celor aflați în suferință sub o permanentă amenințare. 

Prof.univ.dr. Anton ILICA

sursa: UZPR