CROCHIURI ÎN PAȘI DE DANS ETERN
Noul volum scris de doamna Daniela Gumann, intitulat "Valsul gândului pe notele rândului", este prefațat de doamna profesor Elena Vlase Munteanu (poetă), cu sensibilitate și cu emoții provenite din timpuri de altădată, deoarece i-a fost autoarei dascăl de limba română pe vremea gimnaziului, între cele două persistând și azi o frumoasă relație de prietenie și de respect.
Chiar titlul volumului ne duce cu gândul, dar și cu mintea ori cu imaginația, la muzică, la dans, acestea corelate imediat cu arta poeziei. În general, prin dans, se pot exprima sentimente, stări interioare, dar această mișcare ritmică a corpului poate fi și un mijloc de comunicare între oameni.
Nu știu cât și dacă autoarea a conștientizat prezența lexemului dans ca stare sau ca metaforă în cuprinsul multor poeme, dar, cu siguranță, un strop (de ploaie!...) de adevăr există, generat de titlul însuși.
Așadar, mă voi opri, pentru început, la câteva sintagme ce cuprind, ca laitmotiv, dansul, acesta căpătând, de fiecare dată, valențe multiple și sugestive: "dans de miere", "dans al vieții", "dansul divin" al cafelei – "fum de amăgire", "un dans al firii" – prietenia, "dansul ploii" purificatoare, ale cărei "lacrimi" ar urma "să-mi spele durerile", asemenea "razei de soare" care, de asemenea, purifică sufletul, printr-o ardere, însă. În "dans ușor", omul este îndemnat să calce "pe flori și spini deodată", iar un altfel de "dans divin", însoțit de "stelele strălucitoare" și de "galaxiile de iubire" ale universului, ar fi cel care ar completa iubirea dintre îndrăgostiți. La polul opus, antitetic, mai întâlnim un "dans macabru", ori "dansul său de vanitate oarbă", acestea referindu-se la categoria oamenilor îngâmfați, pentru că (nu-i așa?) și defectele umane trebuie satirizate, transpuse în artă, spre morală și educație. Nici poemele haiku nu sunt lipsite de această vocabulă și voi da două exemple: "Viața-i o clipă,/ Frunza căzând în tăcere, /Un dans în vânt"; "Suflete-n dans lent,/ Pași pierduți sub clar de lună,/Dragoste-n amurg". Utilizat ca "băutură spirituală", vinul "iubește, ca o inimă ce bate în dans" sau "ne poartă-n valsul vieții", iar existența umană poate fi, pe o tablă de șah, "un dans tăcut" în care "viața și moartea se-mpletesc" și "Turele mor în dansul lor grotesc".
Aș îndrăzni o conotație, păstrând proporția, între poemele doamnei Daniela Gumann și poezia "Dans în ploaie" de Ana Blandiana. Aici, dansul este prezent ca eliberare, ca dezlănțuire a femeii care caută purificare, care dorește îmbrățișarea ploii, într-un "dans nou", adică o nouă creație.
Prin versurile sale, poeta Daniela Gumann scoate la lumină, discret, nuanțat, definiții ale propriului eu, acestea fiind legate de exprimarea condiției poetului/scriitorului în lumea creației, asemenea unei ars poetica. "Sunt a norului", a "pământului", "sunt strop de ploaie", "șoaptă", "raza ce din dor s-a scris", dar, pe de altă parte, "sunt a nimănui", "rămân un vis pustiu", "sunt a vieții și-a morții deodată". Aceste secvențe sugerează arderea profundă a creatorului, dorința fierbinte de a lăsa ceva urmașilor, dar și suferința încarnată în fiecare stih trudit. Creatorul se manifestă sub semnul unei robii existențiale: "Mi-am dus robia ca pe-un veșnic jug", ori "în libertate", una deschisă, dar din care nu ai scăpare. "Fiecare rid îmi e poveste scrisă", dar, cu toate astea, "stau la umbra mea", cu demnitate, așteptând, ca pe o izbăvire, puterea creatoare: "Din rădăcini adânci, nevăzute, îmi cresc puteri". Conform afirmațiilor "Poeții sunt altarul nemuririi", ori "Eroi sunt cei ce scriu", ars poetica devine din ce în ce mai virulentă în intensitate: "În cartea mea, durerea e o artă", "Și din durere, versul meu învinge,/ Sfidând moartea", cuvintele fiind la îndemână, ca niște "soldați ce nu se tem".
Din această carte de poezii cu mesaje consistente, obiectuale, putem descoperi și alte teme abordate mai mult sau mai puțin fie în creația autoarei, fie în alte volume de poezii ale altor poeți. Timpul, "frate cu moartea, cu umbrele mute", se succede, în efemeritatea lui, printr-un alt "dans": "Toamna vine cu pași de dans". Nici omul nu este scutit de trecerea lui prin univers, dar, de această dată, vremelnicia acestuia este una concretă: "Omul, sărman actor", este "în propria piesă prins".
Un loc binemeritat îl ocupă dragostea, care "are mult cer și o liniște", este "plină de vise și nori de catifea", ea este o îngemănare, o uniune eternă, pentru că devine "un pom" cu "rădăcini adânci", "o singură tulpină", iar dansul unei vieți luminoase trăite cu serenitate în doi va fi unul în care "Umbra mea și-a ta se vor ține de mână".
Țara, neamul românesc, precum și cel evreiesc (cu care poeta are afinități uitate în negura timpului, dar atât de persistente), femeia – mamă, fiică, limba română sunt alți piloni ai unei structuri bine definite a acestui limpede și luminos volum de poezie.
Din turnul de fildeș unde creează, poeta Daniela Gumann, ajunsă la o înțelepciune a vieții, generată de diverse experiențe, printre slalomurile dansante ale prietenilor/ neprietenilor, contemplă, de la depărtare și din înălțime, aspectele cele mai profunde ale existenței, cu un fel de resemnare conștientă, dar cu sentimentul că a luat de la viață un tot, un întreg de învățături pe care le dă mai departe, prin scris. Și, atâta vreme cât înțelegem, odată cu autoarea, că "frumusețea se află în trecerea firească a timpului, în fiecare frunză căzută", putem consfinți și acest postulat: "Și-mi las viața-n urmă ca pe un poem".
Prof. Petronela Angheluță