DANIELA GUMANN „Febra lui decembrie”

Notam undeva, într-o cronică la ultima carte de versuri a Danielei Gumann, că autoarea este o prezență singulară în ansamblul literaturii contemporane, evoluând cu grație pe un traiect conceptual asimilat infinitei sale originalități, abstrasă tendințelor și orientărilor literaturii actuale, prin eleganța stilului şi calitatea superioară a limbajului. La fel ca și în poezie, în volumele de proză, domnia sa își estetizează profund emoțiile, învăluind într-o undă de autentic lirism realitatea deconcertantă a vieții cotidiene. Pagini întregi din romanul "Febra lui decembrie"(Editura U.Z.P., București, 2024) inserează o serie de impresii și de stări emoționale în modulațiile unui discurs reflexiv care conferă prozei sale un halou inefabil de indicibile valențe poematice: "Într-un colț pitoresc și ademenitor al Romei, învăluit în soarele blând al Mării Mediterane, toamna aduce cu ea o poveste cu nuanțe de nostalgie și frumusețe. Acest colț de rai, așezat printre colinele de viță-de-vie și ruralele italiene pline de farmec, găzduiește un azil de lux, într-o imensă simfonie a naturii și umanității."

Cunoscând parcursul destinal al scriitoarei, bănuim că volumul de față literaturizează dintr-o perspectivă profund feminină, o serie de experiențele personale cu valoare general-umană, derulate pe fundalul unei lumi destabilizate de traume şi angoase existențiale. Protagoniștii acestei scrieri, proprietarii unui cămin de bătrâni din Italia, denumit sugestiv "Castelul Amintirilor", sunt Carmen și Francesco, "Doi oameni, fiecare cu dorurile și bagajele lui, care găsiseră un punct comun-locul unde iubirea pentru trecut și prezent se întâlnea." Cele două personaje creează o punte de legătură cu romanul anterior, "Crăciunul care mi-a schimbat viața", iar prin intermediul lor, se reînnoadă firul epic al celor două opere, într-o saga armonios construită pe tema recurentă în artă a relației dintre om și societate, multiplicată în diferite ipostaze, prin fuziunea tramei narative centrale cu poveștile de viață ale rezidenților din acest stabiliment. Putem spune că structural, romanul merge pe tradiția clasică a povestirii în ramă, ce ne duce cu gândul la marele scriitor și gânditor umanist, Giovanni Boccaccio, care a aglutinat într-o construcție epică unitară particularitățile eteroclite ale mozaicului imagistic din opera sa fundamentală, "Decameronul".

Lumea evocată în opera Danielei Gumann însumează o succesiune de întâmplări și de destine suprapuse temporal de interferența prezentului cu trecutul, în simbolistica universului ficțional, animat de rumoarea numeroaselor voci narative. Autoarea conferă o nouă valoare amintirilor, resuscitate pentru a pune în mișcare dispozitivele secrete ale fanteziei personajelor, orientate spre transgresarea situațiilor critice din prezent, către un timp revolut, arhivat cu momentele lui înfloritoare în memoria Sinelui, amenințat de viziunile sumbre ale sfârșitului iminent. Pentru Carmen, reactivarea în memoria vârstnicilor a secvențelor de viață semnificative din traseul lor existențial, aflate la antipodul angoaselor chinuitoare din prezent, constituie o soluție cu sens stimulativ și curativ, căci "Trecutul nu pleacă niciodată de tot. Stă acolo, la marginea gândurilor, ca o fotografie veche, găsită într-o cutie prăfuită. Uneori, te prinde de mână pe neașteptate, șoptindu-ți povești pe care ai vrut să le uiți, dar pe care sufletul tău nu le-a lăsat să plece, iar șoaptele sunt mai vii ca oricând."

Succesiunea evenimentelor, desfășurate pe mai multe planuri narative, se încadrează într-un nucleu epic sistematizat pe coordonatele câtorva repere tematice recurente, care contribuie la evidențierea mesajului fundamental al acestei scrieri: provocările femeii de carieră în relația de cuplu, problematica incluziunii sociale a persoanelor vârstnice și identitatea valorică a familiei în contextul societății moderne. Substanța densă și complexă a romanului surprinde criza de ansamblu a lumii contemporane, definită prin conceptul social de utilitarism atroce şi prin denaturarea relațiilor dintre membrii unei comunități. Un avertisment teribil, menit să disloce cititorul din confortul său inerțial, se referă la pericolul dezumanizării societății și la acutizarea sentimentului de alienare a individului față de dramele lumii în care trăiește. Maniera insidioasă a funcționării mecanismelor sociale, fundamentate pe o gândire excesiv pragmatică, amenință cu aneantizarea esenței valorilor umane primordiale specifice comunităților tradiționale, în care domina respectul tinerilor față de generațiile în vârstă.

Se naște întrebarea dacă izolarea seniorilor în instituții specializate pentru îngrijirea profesională are un fundament etic verosimil și absolvă în totalitate lumea modernă de responsabilitatea morală față de vârstnicii marginalizați de societate. Așa cum rezultă din confesiunile lui Riccardo, unul dintre chiriașii de la "Castelul Amintirilor", dezinteresul familiei în cazul său augmentează drama conștientizării propriei inutilități: "-Dar fiica mea (...)?Ce legătură mai am eu cu ea, când a preferat să mă trimită aici, la marginea existenței mele, doar pentru a scăpa de responsabilitatea mea?Pentru ea, eu sunt o povară, o cheltuială. Credeți că își mai amintește de Crăciunurile în care îi cumpăram cele mai frumoase jucării, în care îi citeam povești ca să adoarmă? Tot ce mai contează pentru ea acum e moștenirea, nu viața mea."

Diversitatea și complexitatea aspectelor ce vizează nevoile emoționale și biologice ale grupului uman din acest azil constituie o provocare continuă pentru Carmen, un prototip feminin remarcabil, realizat din perspectiva unei viziuni auctoriale direcționate din exterior, de la aspectul fizic, către profunzimea absconsă a planului intim, definitoriu pentru conturarea personalității sale puternice. Este impresionant echilibrul proporțiilor în descrierea acestui profil uman atât de captivant prin contrastul dintre esență și aparență, evident în feminitatea prezenței sale acaparatoare prin frumusețe, grație și gingășie, suprapusă unui mulaj psihic de o rezistență aproape masculină. Chiar și în asemenea condiții, natura tonică a protagonistei este traversată uneori de angoase și de incertitudini privind veridicitatea sensului zbaterilor sale epuizante pentru asigurarea confortului material al familiei. Se deduce în subsidiar, ca un laitmotiv, dilema ce se naşte în jurul clasicei interogații retorice: Cui prodest? În discuția cu Francesco, soțul ei, care renunțase la profesia de medic pentru a-i veni în ajutor, Carmen își recunoaște propria vină în eșecul relației cu primul partener de viață și teama de a nu sacrifica fericirea membrilor familiei sale actuale pentru succesele sale în plan profesional și social: "-Tot ce trăim acum e din cauza mea. Azilul ăsta a fost ideea mea. Azilul ăsta a fost ideea mea, dorința mea, iar tu...tu ai renunțat la un post de medic respectat doar pentru mine.

Francesco se apropie încet, punându-i mâna pe umăr, dar Carmen continuă, parcă hotărâtă să-și verse tot amarul:

-Am distrus tot ce aveam! Robert... Robert m-a părăsit pentru altcineva. Și știi de ce? Pentru că eu... m-am dedicat muncii, casei, lucrurilor care nu mai contau. Nu am mai fost femeia de care se îndrăgostise. L-am pierdut și meritam asta.(...)

-Iar acum? Acum te-am tras și pe tine în asta. Ai lăsat tot ce construiseși, ai lăsat o carieră onorabilă pentru o idee care m-a orbit. Și unde suntem acum? Depășiți, obosiți, în mijlocul unui haos pe care nu mai știm cum să-l gestionăm".

Nu putem să trecem cu vederea că autoarea stăpânește cu precizie arta scrisului, că acțiunea este captivantă prin stilul alert și imprevizibil, dar dincolo de aceste amănunte de ordin tehnic, cititorul este supus unui impact emoțional repetat, destinat să-i reconfigureze perspectiva asupra problematicii de fond a lumii în care trăiește.

Prof. VIRGINIA DIMOFTE-CHIRIAC