Daniela Gumann: "Florile cireşului tânăr"
Structurată pe trei capitole: "Mireasa de la miezul nopţii", "Crochiuri despre adolescenţă" şi "Salonul cu măcieşi", cartea Danielei Gumann, Florile cireşului tânăr, apărută la Editura Timpul din laşi, confirmă - aşa cum scrie Sterian Vicol pe ultima copertă a volumului - că "Poezia ce s-a scris, şi se scrie în Moldova natală-România, este la înălţimea zborului de ciocârlie, chiar şi în Austria, care, de-o vreme (n.n.), este şi cea de-a doua patrie a autoarei".
Întâiul capitol al volumului, subintitulat "Poezii de dragoste", se deschide (desigur, nu întâmplător) cu poemul "Mireasa de la miezul nopţii"(p.7), unde luna, ademenitoare, sau poate "cireşul înflorit către Paşti" ar fi, "în taina grădinii", deci a singurătăţii, motivul metamorfozelor prin care "mireasa a rămas acolo/ mai grea c-o frunză!...",când astrul nopţii "se oglindea egal în cercul celor două verighete".
Prin urmare, nunta despre care vorbeşte poeta, la început de volum (şi de capitol) pare să aibă, aici, o determinare mitică, luna fiind, deopotrivă, impulsul şi magia care, aidoma privighetoarei, cheamă prin cântec iubirea, de "pe-un ram de !iliac". De altfel, versurile acestui poem, ca mai toate ale volumului, semnat de Daniela Gumann, par să fie autentice inflorescenţe de liliac, în grabă cuprinse de fiorii iubirii. Un semn că poezia acestei doamne, în mod indiscutabil, este una adevărată, contrafacerea nefiind posibilă prin asemenea vocabule.
Descoperim, mergând pe firul lecturii, în cea mai bună tradiţie a sufletului românesc, poezia "Dor de mamă" (p.8), care, nicicum, nu putea lipsi din cartea Danielei Gumann, care trăieşte departe de leagănul său, natal. Nu, pentru că dorul ne este specific, nouă, celor din Dacia traiani, iar mama rămâne, pe orice meridian, universul pe care îl simţim, cu totul aparte, în micul nostru fragment de divinitate, care, dintotdeauna, a fost sufletul acestui neam, care, din nefericire, pare să nu mai încapă pe tărâmul acesta, european. Ca un descântec, "(...) cuvintele tale mă legănau/în cuibul lor fierbinte" îi spune Daniela, mamei sale, de peste pământuri, în acest minunat poem. Sau: "Creangă de cireş erai,/ înflorită de Paşti", încât mă întreb: Poate fi ceva mai frumos pe o altă planetă? Cumva, într-un alt univers? Această sintagmă, dor de mamă, vă emoţionează? Ba, bine că nu! Mai ales că poezia Danielei Gumann este străbătută, de la un capăt la altul, de dorul nostru ancestral, care poate fi: dorul de ţară, dorul de fraţi şi surori, dorul de părinţi şi prieteni. şi de tot ce-i românesc în această lume, în care nobili ai Europei noastre, răstălmăcindu-ne firea, au ajuns să ne fure nu doar aurul, ci şi pădurile! (n.n.). şi cu ele, chiar sublimul nostru suflet românesc.
Capitolul doi, dedicat fiicei sale, loana, este tot un strigăt de dor! Poate dorul de copilul de odinioară, atât de omenesc şi pur pentru o mamă. "Pe terasa casei, în vase de lut,/adunai boabe de cafea/pentru dimineaţa care putea începe odată cu vocea", îi spune poeta, evident copilei sale.
Observaţi? Nostalgia clipelor, petrecute demult, nu are, prea mult, sau poate nimic, din seninătatea toamnei. Dimpotrivă, în acest poem (Unde eşti tu? p.35), nostalgia noastră, pentru timpul care s-a depărtat, devine dureroasă. Se vede, desigur, dorul de cel care tinde, azi, să devină altfel, în primul rând o fiinţă matură.
Trecerea timpului, la poeta Daniela Gumann, nu este văzută, faptic sau aeve, ci prin schimbările/ metamorfozele celor din jurul ei. Cândva, "Cu eşarfa fluturând,/ desfăşurată de mâna îngerului, /erai însăşi floarea-soarelui/ legănată de vântul serii". Totuşi, uneori, poeta devine mai concretă, dezvăluind atitudini, şi stări osebite: "Noaptea, hârtia de scris (...)/ flutură în vânt precum şirul/ de cocori cu unghiul înfipt/ în grădina copilăriei mele!"( Hârtia de scris, p.37).
Poemele din Salonul cu măcieşi intitulate şi Versuri fără ură, au tendinţa să se constituie, aş spune din păcate, în scurte pamflete (Nulitatea, Jelind poporul, Avertisment, Un fel de saltimbanci, Un zâmbet fals etc), vizând teme, precum: nepermisa înstrăinare a ţării, vinderea sentimentelor, renunţarea la lupta cu răul, oportunismul ş.a., care sunt departe de linia poetică abordată în celelalte poezii, ceea ce deteriorează, în parte, buna impresie, pe care o lasă volumul într-o mare şi elocventă măsură.
Cu toate acestea, avem de-a face cu o poetă talentată, căreia lipsa de exerciţiu îi joacă, din când în când, câte un renghi. Se vede, uneori, că-i despărţită de limba ţării, dar cu tenacitate, prin mai multă lectură, va recupera în favoarea unităţii poemelor sale. Deocamdată, bun venit în poezia ţării, Daniela Gumann! şi, desigur, în pagini de revistă!
Coriolan Paunescu