Între „sunetul muzicii” şi cuvintele grele de-acasă…

Între "sunetul muzicii" şi cuvintele grele de-acasă... Daniela Gumann, Florile cireşului tânăr, Ed. Timpul, Iaşi, 2017

Convingerea care este "tradusă" în moto-ul din Brâncuși, care deschide cartea Danielei Gumann, anume "Arta rămâne o taină şi o credință, iar când se face după vreo teorie este falsă", pare să fie respectată pe întreg parcursul volumului alcătuit din trei părţi: "Mireasa de la miezul nopții", "Crochiuri despre adolescență" (numai şase texte) şi "Salonul cu măceși"...

Rezultă şi o fugă de... teorie, dar şi acceptarea ei, mai ales când este vorba de... poeme în stil neo¬clasic, unde, câteodată, predomină satira, precum în textul care deschide partea a treia, "Nulitatea" sau, în notă eminesciană, câteva pagini mai târziu, în "Nu ştiu cine" (p.43 şi 46)...

Evident, Poezia se simte mult mai bine când mărturisirea capătă alt aspect: "Eu iubesc amintirea mării/ şi nisipul ei invizibil pe care/ eşuase corabia copilăriei" (p.36). Sau: "Niciodată nu va cădea şirul/ de cocori cum nici hârtia mea/ de scris, în vântul serii..." (p.37)

Dar empatizarea cu ceilalţi oameni îşi va mai spune cuvântul, precum în "Jelind poporul" (p.49), ba chiar şi în rugăciunea finală, p.94, din care citez un fragment: "Cât poţi, Doamne, să-i mai înduri/ pe-acei care ne-au umilit de mii de ori?/ Dă¬mi întelepciunea de a discerne,/ Eliberează-mă, Doamne, de resentimente,/ De suferinţi şi prigoniri nedrepte./ Numai Tu mai poţi să mântui neamul/ Care are încă verde ramul/ Mântuie sufletele noastre, de rătăciri hai hui,/ Conduse cu mândrie deşartă/ ln goana alertă, o, tristă soartă,/ Spre-aceeaşi neagră poartă!/ Purtând în ochi lumina moartă!/ Absenţa lor să fie artă!"

Oarecum se închide cercul şi, pe lângă taină şi credinţă, nu-i aşa, şi "absenta" poate să fie artă! Este aici şi o ispită a unui abstractionism deloc eufemizant când este vorba să se pună degetele pe rănile românilor. Într-un fel, scriitoarea, acum stabilită în Austria, este între Mozart şi Mioriţa, celebrii nuntaşi găsindu-şi aici alte forme, precum în poemul de deschidere. "A avut nunta ceva cu luna/ de la miezul nopţii?/ Ceva a avut mireasa cu cireşul înflorit către Paşti..." (p.7)

Regretele (legate şi de cei apropiaţi) dictează şi ele câte ceva din atmosferă, precum în "Dor de mamă": ,,...Deasupra tăcutului pământ,/ te plânge şi cerul a toamnă şi vânt,/ Cum aş putea, cum, să-ţi mulţumesc/ în graiul dulce, părintesc,/ lumina din cristal?" (p.8)

Lirica erotică, cu ecouri ale textelor sacre, este prezentă în poeme precum "În inima ta" ("Cântec sunt în inima ta/ Ca o pasăre la cuibul ei!", p.11, care mai are o variantă), "Vino, iubite" (p.12, şi ea cu încă o variantă), cele două variante ale poemului "În aburi de cafea", "În căutarea iubirii", "Ton de romanţă", "Fidelitate"... Şi din acest poem, ultim amintit, dar şi din "De ce?" rezultă că poveştile de iubire nu sunt neapărat simple, chemările răsună nu din când în când ("Te chem mereu", p.26)...

Unul dintre poemele preferate ar putea fi "Un vis în alt vis" (ceea ce nu înseamnă că ar exista un onirism studiat, declarat), mai degrabă pentru încărcătura filosofic¬romantică: "Stau pe un ţărm agitat/ De vuiete care îl bat,/ În mână caut să tin/ Boabele nisipului fin -/ Câteva! Şi totuşi ele lunecă/ În abisul care le-ntunecă!/ lar eu plâng, şi plâng,/ Doamne!/ Nu pot ca să te strig./ Mai tare, mâna să¬mi frâng?/ Doamne, una, nu pot să răpesc/ nemiloaselor valuri ce cresc?/ Oare tot ce se vede, sau pare,/ E doar un vis în altul mai mare?" (p.30)

Cert este că poezia Danielei Gumann este poezie în căutarea poeziei, poezie mai puţin mare în altă poezie mai mare, cu tristeţe ("vei înţelege-o poate", p.31), "Crochiuri despre adolescenţă" (dedicate fiicei sale, loana), cu ceva fluturi albaştri (p.38), o "Culoare de vişină" dovedind şi o căutare întru poezia oarecum contemporană ("Ce are, oare, culoarea/ de vişine putrede/ cu amurgul prelins/ pe rochiţa flu-flu/ când şi păsările dorm/ în caseta mea secretă!", p.40)...

Partea a treia este subintitulată "versuri fără ură", dezvăluind de fapt încercarea de a-şi învinge ura şi supărarea pe istoria recentă a României, elocvent fiind în acest sens textul "Avertisment", cu o memorabilă "rubaşcă de forţă", cu poemul următor dovedind că se adună material pentru un alt iad al caraghioşilor: "În şiruri dese vin cu surle,/ Cu tobe şi cu clopotei/ Un fel de saltimbanci purtând cu ei/ Păduri întregi de ramuri de măslini./ Ce saltimbanci sunt cei mai mari mişei/ Ce îşi ascund obrazul printre spini/ Sub altul fals, fardat, placid , blajin,/ Să poată fi luaţi drept mieluşei/ Şi reuşesc având cu ei complici/ pe cei mai multi, pe cei mai nătărăi,/ Ce strâns legaţi de zgardă/ Terci şi bici se lasă/Duşi de cei mai mari călăi"... Poemul se intitulează "Un fel de saltimbanci" şi, tinând cont, de furie, şi de terci, poate putem spune că Daniela Gumann este şi vag argheziană (Arghezi este invocat într-o "Replică", p.71), căutând în alte flori de mucegai de salvatîntr-o alt fel de arcă. Poemul următor este "În arca mea", nu numai pentru a se înţelege mai pe larg (şi încercările lirice ale autoarei), textul de la 56 fiind "Să întelegi", finalul acestuia luminând componenta moralistă, poate chiar necesar pentru cititorii neatenţi: "Nimic mai rău nu este să te afunde/ Decât prostia, furtul şi minciuna."

Poemul "Viză către asfinţit" este, într-un fel, dovada că poezia are avataruri diverse: "Îngândurată, stau la o fereastră,/ În zori de zi, într-o grădină,/ Îmi cântă o pasăre albastră,/ Norocul lumii să ne vină!" Şi că genul liric poate avea şi el nevoie de viză. Şi pentru că, "Spun oamenii", titlu de poem): "Se-năbuşă ţara de atâta hoţie,/ poporul ei geme cumplit jecmănit/ Şi-aşteaptă sfârşitul în bicisnicie/ De drepturi la viaţă ca nimeni lovit." (59)

Este, într-adevăr, trist ca, într-o ţară oarecare, de hoţi să se ocupe un poet, iar de poezie, cine ştie...

"Cumpăna tăcerii", alt poem, pagina 66, ar putea fi un alt tip de răspuns. lnvocarea lui Poe, poetul american, este poate un aspect al optimismului moderat, că, poate, totuşi, se va ivi o soluţie şi aici: "Fii răbdător şi-aşteaptă/ Aşteaptă biruinţă/ Te-ncrede¬n luptă dreaptă/ Nedreaptă suferinţă..." (p.77)

Plânsul unui heruvim ar fi putut fi şi el final de carte, deoarece, măcar atât, mai "putem striga"! (p.81) În acest poem apar la final versurile: "Noi măştile le pregătim/ În plânsul unui heruvim!" Şi "când şi dragostea e o negustorie" chiar totul doar "pare-o frumusete"! (p.82)

Binevenite intervenţiile grafice ale lui Teodor Vişan şi Mircea Cojocaru (şi reproduceri) într-o carte unde se aud bine urletele de lupi care au scăpat în România de după 1989. Un "iad şi un rai", ca să spunem şi de un alt poem, o baladă care trebuie citită în şoaptă, după sfatul poetului ori al redactorului de carte (p.88)... 

Francisc Alvoronei