Salturi printre generații

Conținutul romanului pare a livra secrete ale vieții. Am întâlnit întrebări existențiale, frământări și tristeți ce-și poartă hainele cu demnitate pe căile destinului. Este ca un dialog între cei trecuți prin experiențe dispuși să-și așeze pe tavă gândurile și cei tineri deschiși a primi sfaturi ori îndemnuri.

Accentul e pus pe imaterialitate - emoție, suflet, starea de mulțumire în detrimentul subiectelor legate de lucrurile materiale, bogăție ori faimă.

Poate fi văzut și ca un scurt manual de educație financiară, comportamentală, motivațională.

Determinarea, dorința transformă efortul în plăcerea lucrurilor bine făcute și o mulțumire a sufletului. Am observat o dăruire aproape până la sacrificiu din partea lui Francesco și a soției sale, Carmen, oferind sau canalizând aproape toată atenția spre activitatea ce o desfășurau la azil. Și-au găsit spațiul necesar în sufletul personajelor dar și pe hârtia care s-a lăsat mângâiată, cuvintele de încurajare, cu exemplificări, demontarea gândurilor negative, de retragere sau neîncredere, aducând în prim plan idei constructive, dorința de a merge înainte, rezultate care aduc satisfacții sufletești.

Încearcă să ne învețe sau, măcar, să ne sugereze să luptăm pentru visul nostru. Cu siguranță, pe drumul ce îl parcurgem spre țelul dorit vor apărea și obstacole, dar important e să găsim soluții să răzbatem. Întotdeauna pentru obținerea unui lucru dorit există și un sacrificiu pentru care suntem dispuși să pledăm cu bucurie ori luciditate.

Se succed lecții de viață din care suntem invitați să ne tragem propriile concluzii. Există un echilibru în tot ceea ce facem, atât bune, cât și cele rele, deși nu recunoaștem și deseori dăm amploare mai mare întâmplărilor negative din viața noastră.

Tocmai pentru că fericirea e cheia tuturor inimilor, se dorește înclinația omului spre acceptare și apreciere, nu spre deziluzii ori invidii. Sunt prezentate adevăruri cunoscute, dar de mulți ignorate.

De cele mai multe ori, doar suferința ne așază țanțoși în fața noastră pentru a medita și a trage concluzii sau are priceperea de a sublinia ceea ce e important cu adevărat în viață, lucruri atât de simple.

Foarte inspirată prezentarea antitezei om bogat – om simplu.

Romanul motivează, deschide căi de înțelegere și interpretare a unor momente trăite de fiecare personaj. Pare a fi și o radiografie a unor comportamente sau stiluri de viață descrise cu o rigurozitate desăvârșită dar totodată și cu o sensibilitate abilă să presare emoții în fiecare cititor.

Se aseamănă cu un proces în care avocații pledează pentru fiecare parte, susținând cu atenție si dibăcie cauzele. Întâmplările au o încărcătură sufletească aparte, dată de trăirile reale ale personajelor, emoții, decizii, comportamente, alegeri. Sunt enumerate motive plauzibile care ne subliniază diferențierea dintre oameni, survenite ca urmare a accesului sau nu la educație, situație financiară sau mediu stabil familial.

"Febra lui Decembrie" nu e indicat să se parcurgă cu rapiditate, nu datorită faptului că nu există o cursivitate a ideilor ori o îmbinare iscusită a cuvintelor, ci pentru că fiecare întâmplare necesită timp pentru a medita la însemnătatea sa, a empatiza sau nu cu ceea ce citești, a analiza discuțiile si a extrage învățăminte. Este un roman psihologic, din care transpare o sensibilitate deosebită, care face o incizie în sufletul omului și analizează punctual sentimente, reacții, dorințe, neputințe, deziluzii, încercând să găsească soluții pentru a motiva oamenii să spere, să aibă voința de a nu muri înainte de a muri.

Bătrânii aflați la azil, ajunși într-o stare de mare deznădejde, de abandon din partea celor dragi, își exprimă durerea, neputința într-o disperare aproape fără margini dar datorită preotului Alberto, psihologului Luca, Angelei dar nu în ultimul rând a lui Francesco și a soției sale , Carmen, ajung să accepte ideea că fiecare poveste rostită poate deveni o lecție pentru cei din jur, fiecare clipă trăită reprezintă un act de curaj de a merge înainte până la finalul vieții. Dar nu toți consimt acest lucru, Riccardo considerând că nu își mai găsește locul, rostul de când soția sa a trecut în neființă iar fiica sa l-a lăsat la azil precum o valiză în gară și a uitat de el.

Am o altă viziune față de replica dată de Luca. Suferința nu cred că e un sentiment de împlinire ci mai degrabă o capacitate de control de a accepta suferința.

Riccardo e vocea disperării, ca și a multor colegi aflați pe drumul vieții, care gândesc același lucru dar nu au curaj să se exprime. Riccardo este omul care se încăpățânează să nu continue, ancorându-se în trecut, fără dorința de a da șansa zilei de mâine.

Ana este tipologia omului loial, recunoscător, sensibil.

Descrierile, suspansul, intriga, punctul culminant te propulsează mereu spre următoarea pagină până la final de roman, moment în care, parcă, rămâi pe gânduri, meditând la atâtea lucruri.

Castelul cu povești cu ferestrele înalte și camere nenumărate adăpostește și scoate la vedere cele mai sensibile și profunde trăiri a unor oameni care nu își mai găsesc rostul, aflându-se la o vârstă înaintată în viață, în loc liniștea să le fie prietena cu care să își plimbe gândurile. Vocile lor totuși se fac auzite, în ciuda neîncrederii lor și a unei apatii în ceea ce privește voința de a trăi. Apar ca făclii care trec barierele timpului, luminând alte suflete și devenindu-le călăuze prin viață.

Antiteza din titlul romanului încearcă să aducă un echilibru în toata atmosfera ori inima oamenilor, încercând să construiască o punte între bucuria sărbătorilor, dorința de reunire a familiei, căldura sufletească care îmbrățișează, date de momente memorabile din viață și luna Decembrie care anunță frigul, o anume răceala ce îți poate îngheța sentimentele, în care îți oglindești tristețea nemărginită. Titlul e acea fervoare din timpul pregătirilor pentru sărbătorile de iarnă surprinsă în detaliu, ceea ce dă o notă de bucurie, de însuflețire întregului roman.

Am întâlnit teme de actualitate, realitatea vieții prinsă între file. Firul roșu al scrierii se dorește a fi IUBIREA, regăsită în diverse forme și gesturi : iubirea părintească, față de părinți, pentru partenerul de viață, iubirea pentru Dumnezeu, iubirea de viață, pentru țară, pentru semeni, dragostea pentru muncă, pentru locurile pline de povești cu suflet.

Lipsa iubirii face ca viața să devină anostă, lipsită de sens, de conținut, un neant care absoarbe.

Iubirea este sentimentul care ne întregește, în timp ce ignoranța ori indiferența celor din jur mușcă din ființă până ce totul devine nimic.

Sinceritatea, punctualitatea, înțelegerea, curajul, puterea de a gestiona situațiile în perioadele de criză din viață sunt doar câteva din valorile , trăsăturile punctate în aceste pagini, venind în ajutor cu exemple pentru o înțelegere mai clară sau poate chiar cu o soluție.

De cele mai multe ori, sprijinul familiei și a celor dragi ne ajută să trecem prin momente aparent imposibil de depășit. Orice gest frumos ori sprijin primit ne învață să apreciem, să fim mai buni. Este vorba despre șanse acordate, acceptare, iertare, dăruire. Este vorba despre speranța care poate da aripi, despre noi începuturi.

Consider că ecranizarea unui astfel de roman ar avea un impact surprinzător asupra oamenilor, lăsându-i după vizionare cu o sumedenie de întrebări și dorința de a lua decizii corecte.

Roxana Lupoaie