SPICUIRI DIN POETICE TRĂIRI SPECIALE
Cuprinzând mai bine de o sută de pagini, volumul de față, scris de domnul Constantin Gumann, sub titlul "Trăiri spirituale în vremuri speciale", a apărut la Editura DETECTIV LITERAR, București și este, se pare, primul în care scriitorul decide să-și pună la lucru și pana lirică.
Placheta este întregită de fotocopii ale unor lucrări de metaloplastie, realizate chiar de autor, de o copertă sugestivă ce aparține, conceptual, doamnei Daniela Gumann și, nu în ultimul rând, de o consistentă prefață semnată de cunoscutul scriitor Adi George Secară.
Viața este darul cel mai de preț al omului, o bucurie, o clipă de eternitate care trebuie trăită cu intensitate, la maxim: "Când viața îți este dată și amanetată/ De cei ce te-au creat plini de iubire/ Tu nu ai proprietatea cea deșartă,/ Să le provoci așa teribilă mâhnire." Aceste reflecții despre existență sunt exprimate într-un context mai amplu al destinului poetului, care a cunoscut numeroase dificultăți de-a lungul timpului și care a răzbit singur, prin muncă asiduă, nu fără suferințe dintre cele mai dureroase. De aceea simte acut înstrăinarea, dar și revenirea pe pământul propriei țări: "Să replantezi pomul bătrân este o treabă grea", deoarece, "în străini", și-a creat "ghetoul dorului". În poezia "Repatriatul", se fac referiri directe, dar realiste, cumva oximoronic, la două situații antagonice: "Nu bate la ușa lor, că n-o să ai deloc vreun spor,/ Nu sta mereu în genunchi, să te doară vreun rărunchi" versus "Țara-i familia ta ce în veci n-o poți uita", "Tot aici vei dărui ultimul tribut făcut."
Un mesaj destul de dur este adresat copiilor "ce nu mai au trecut", cu amara constatare: "copiii care nu-și prețuiesc părinții au inimă de gheață", aceștia coborând "pe scara vieții la rangul de om-paiață".
Dragostea și femeia devin, ambele, sau separat, teme predilecte, pentru că cele două entități sunt, de fapt, interdependente. Dragostea este "pură și sublimă", "nu-i parțială, ea va fi numai totală,/ .../ nu se-mparte, se dăruiește pânʹ la moarte". Femeia este "arbore al vieții", "elixir al bătrâneții", sau: "Femeia-i o iubită, femeia este mamă,/ Femeia îți dă viață, ea e de pus la rană./ Soldatul cel puternic și foarte grav rănit/ Moare având pe buze cuvântul pomenit:/ MAMĂ-i la tine-n suflet aproape dăltuit."
O parodie reușită este poezia "Mai am singurul dor" (după poezia eminesciană "Mai am un singur dor"), în care umorul fin este prezent sub forma unor catrene demne de "Cimitirul Vesel" (iertat să-mi fie gândul care m-a purtat acolo!...), în care sunt enumerați scriitori lângă care nu este de preferat ca autorul să-și petreacă funesta veșnicie, "în cimitirul prăfuit": "Nu vreau sicriu bogat,/ Cortegii, flamuri, steaguri,/ Odată-n hău intrat,/ Nu te mai ții de fleacuri.// Și nime-n urma mea/ Nu vin-a mă jeli,/ Din contră, s-ar cădea/ A nu mă pomeni.// ...// Și nici cu Călinescu/ Nu vreau să stau la cot./ El doar cu Eminescu/ Se vrea pupat în bot.// ...// Uitai de Sadoveanu/ Cel hâlpav și anost;/ Și-a dibuit, vicleanuʹ,/ Cel mai de vază post.//...//Nici ca Arghezi, nu,/ Nu vreau să am hodină, /În groapă ca să stau cu/ Consoarta în... grădină."
Desigur, sunt câteva poezii în care domnul Constantin Gumann transpune și opinia domniei-sale despre scris/ poezie: "Să scrii versul sacadat/ Elegant, dar inspirat,/ Cu efect de prelungire/ Pentru-a ta scurtă gândire.", răspunzând și la întrebarea dacă Poezia este-o boală? (chiar titlul unei poezii): "E o boală minunată,/ Ce bucură lumea toată,/ Ea din pruncie se poartă/ Este-a poetului soartă." Scriitorul se contopește cu propria creație, el "devine carte", devine far călăuzitor pentru urmași, dar, în același timp, ajunge să fie dependent de creația fără de care viața nu ar avea sens: "Scriitorul te învață să trăiești frumos,/ Să-ți împletești visurile cu realitatea,/ Să fii mereu curajos și curios/ Și să-ți găsești, în fiecare zi, serenitatea."
Ca să-l parafrazăm pe Shakespeare (prețuit, admirat, cunoscut de autor, de vreme ce pastișează din creația acestuia ori îl citează, alături de alți mari scriitori ai lumii, cum ar fi, de exemplu, Apollinaire), "Vinul bun este ca o ființă bună, apropiată dacă știi să te porți cu el". Am adus în discuție vinul, deoarece am întâlnit, spre finalul cărții (surprinzător sau nu...) vreo cinci titluri sugestive în acest sens. Cu rol simbolic, ar părea că această "licoare" ar putea realiza transcenderea spre creație, spre poezie, pentru că "în licoarea vinului, poetul găsește acea esență,/ A stihului bogat și bun...". Vinul este "acea metaforă a vieții", iar "În struguri, soarele se ascunde ca-ntr-un vis" și "Inspirat de licoarea nobilă și divină,/ Poetul scrie cu pasiune,...". "Vinul e poveste, în fiecare picătură" și, iată, ritual biblic: "Îmi aduce aminte de cuminecătură".
După lectura și studiul acestor poezii, am constatat că, de fapt, printre versuri ocazionale, umoristice ori amare, domnul Constantin Gumann ne spune o poveste și nu una oarecare, poate chiar propria poveste. Iubind viața, femeia, patria, valorile perene ale existenței, este fiul "nerătăcitor", "prin lume dornic umblător", conștient de condiția de muritor: "Și când va veni vremea să cobori din ultimul vagon,/ Să lași cel epitaf monoton: pe-aici a mai trecut un OM".
Prof. Petronela Angheluță