Tatăl meu cu ochi de vultur” sau ”cum soldatul sovietic a ajuns la Berlin pe sub gheață cu țigara aprinsă

Pot aduce doar argumente rezultate din lectură pentru a motiva citirea cărții "Evadarea mea din comunism" (Editura Pim, Iași, 2018, 195 p.). Autorul Constantin Gumann numește descrierea experiențelor de viață simplu: "roman autobiografic". Întrebându-te, preabun cititor, cine este Constantin Gumann, nu-ți pot răspunde decât prin a lua de bune toate cele pe care C. Gumann le relatează în carte despre sine, ignorând sau ascunzând ceva: am știi numele adevărat de naștere dacă s-ar preciza numele tatălui, acel om "cu ochi de vultur", colonel de jandarmi, care, în retragere, a însoțit armata germană, pierind și fără ca băiatul sau mama să-i cunoască mormântul. Numele scriitorului e preluat după al mamei, provenind din familia Guma, de prin părțile moldovenești, adăugând după stabilirea în Austria doi n, reieșind GUMANN.

Lecturând volumul "Evadarea mea din comunism", aflăm despre experiențele de viață, prezentate cronologic, ale unui om de la vârsta copilăriei din anii războiului până acum, cu dramele unei existențe tulburătoare așa cum acestea s-au impregnat în memoria autorului. E cartea amintirilor, din care se recuperează experiențe, pe care generația mea nu și le poate închipui: "amintirea venirii mele la București, în ultimele zile ale celui de-al doilea război mondial, refugiat din Moldova, copil de 4 ani, împreună cu mama și tatăl, colonel de jandarmi în drum spre Germania, însoțind trupele germane" (p. 6). Împreună cu mama sa, copilărește în București, după un popas fericit la Oarda de Jos, ultimul loc al familiei biologice întregite: "Tatăl meu conducea o echipă de luptă împotriva terorismului încă din Bucovina la Cernăuți...". Mama sa, rămasă oarecum văduvă - fără a (mai) știi ceva despre "colonelul de jandarmi" - aduce copilului un tată adoptiv, un om de excepție, care a suplinit cu demnitate asistența în maturizare a lui Costel. Familia mamei, născută Guma, provenea din Orhei - Găuzeni, din Basarabia, cu rude în orașul austriac, Linz. În fine, adevăratele amintiri adolescentine încep în Capitala țării, unde stă, cu bagajele pregătite de plecare, până în 1978, adică de ani, când...

Romanul autobiografic devine o cronică vie a vieții din Capitală, cu toate dificultățile sociale, politice, psihologice și familiale. Fiecare moment al existenței prinde contur grație amintirii, parcă involuntare, dar puternic impregnate de suferințe și nedreptăți, de traumatisme și dereglări afective. Aflăm cum trăiește "chiriaș" în casa nașului, cum mama deschide o Casa de modă, cum a abdicat Regele, sub șantaj sovietic, cum și-a dus populația și ei traiul de după război, cum l-a cunoscut pe Rosenberg, care-i lasă atelierul și sculele de cizelură. A fost stimulentul vocațional să-și aleagă, în 1954, un liceu de electrotehnică etc. Apoi, relatează relația elegantă cu tatăl său adoptiv, profesorul filolog Constantin Ionescu: "Tatăl meu era un mare amator de informații adevărate" (p. 42). Autorul își descrie viața în contact cu evenimentele, pe ani din 1956 până în 1983, anul în care decide să "evadeze din închisoarea mică", iar apoi din "închisoarea mare", din comunism. Excepțional sunt relatate torturile fizice și psihice la care a fost supus, spre a transforma dizidentul în bolnav psihic prin medicație, stres polițienesc, electroșocuri, spre a i se goli creierul de gânduri nesănătoare. I se pare că pare că procedurile de tortură a acestor călăi este "de inspirație nazistă". Capitolul "Cunoașterea îți dă putere" pare preluat din infernul dantesc. Comportamentul cinic al unor medici, al anchetatorilor, al autorităților din penitenciare, aserviți discursului politic, constituie o mărturie vie a ceea ce s-a întâmplat "cu dizidenții politici".

În fine, evadează - ascuns de un tirist turc ăn autocamionul său - ajungând pe pământul liber al Austriei, unde, în 1983, primește azil politic. Aici începe o nouă viață, împreună cu Daniela GUMANN, autoarea romanului autobiografic (da!), Îngrijitoarea (2018). Cu o nouă atitudine și o altă mentalitate, alt mediu social și o dimensiune familială fericită, autorul meditează pozitiv: "a fi liber este minunat, dar a elibera pe altul este înălțător" (p. 128). Considerațiile finale țin deja de o psihologie a muncii, despre egoismul sănătos, succes, gândire pozitivă, respectul pentru disciplină, activitatea în echipă, exigență profesională etc. Ultimele pagini sunt sfaturi ale unui distins cetățean cumpătat, sfătos, care, depășind dificultățile existențiale, are distincția înțeleaptă de a rosti în cel mai pur sentiment de umanitate și autocunoaștere: "crede în tine însuți! Ai încredere în capacitatea ta de reușită!".

Beatrice Eliss AL-BADI