Un roman românesc care zgârie frumos, ca o vioară pe un vinil vechi.

Te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă cu oamenii "importanți" după ce nu-i mai bagă nimeni în seamă? Febra lui Decembrie îți dă răspunsul, într-un roman poetic și ironic, cu decor de castel italian și suflete în derivă. Carmen conduce un azil de lux pentru foști magnați, academicieni și artiști uitați. Castelul e splendid, dar plin de umbre. Bătrânii zac în scaune cu rotile, asistentele visează moșteniri, iar iubirea e o relicvă cu miros de lavandă și supă reîncălzită. 

Scrisă într-un stil poetic-ironic, Febra lui Decembrie este un roman contemporan românesc care se desfășoară într-un castel italian transformat în azil. Dar nu orice azil, ci unul pentru elitele în declin – oameni care au fost cândva sus, iar acum abia mai pot să vorbească sau să-și amintească cine au fost. Personaje care lovesc mai tare decât intriga. Centrul romanului nu e acțiunea, ci personajele – fiecare cu un adevăr de spus, o mască de purtat și o amintire de îngropat. 

Carmen, directoarea centrului, e misterioasă și magnetică. Nu știi niciodată dacă e mamă, șefă sau păpușar. 

Francesco, soțul moștenitor, pare un simbol gol al unei aristocrații care nu mai contează. 

Bătrânii, cândva figuri ilustre, acum se luptă cu demența, cu tăcerea și cu asistentele prea vorbărețe. 

Personalul – o galerie fabuloasă de personaje secundare: lacome, comice, umane. Le vezi zilnic pe holurile oricărui spital sau cămin de bătrâni. 

Temă actuală: ce se întâmplă cu oamenii după ce nu mai "folosesc" societății?

Romanul lovește în plin în una dintre cele mai incomode teme: cum ne raportăm la bătrânețe, la moarte și la degradare. Autoarea nu înfrumusețează nimic. Nici boala, nici nepăsarea, nici ipocrizia.

Pe fundalul unui castel care ar putea fi decor într-un film italian, se desfășoară un dans al decăderii: trupuri care cedează, minți care dispar, asistente care numără moșteniri imaginare.

Stil care amestecă poezia cu sarcasmul - Ce face cartea asta cu adevărat specială e stilul de scriere. E o combinație de lirism, cinism, umor amar și observație socială. Fraze scurte, cu miez, dialoguri tăioase, personaje care vorbesc "pe bune", nu literar. Cartea nu predică, dar nici nu menajează. Te face să râzi într-o pagină și să înghiți în sec în următoarea. Este, pe alocuri, ca o piesă de teatru absurd – dar una în care fiecare replică contează.

Puncte tari:

• Atmosferă puternică, cu o estetică aproape cinematografică.

• Personaje memorabile și credibile.

• Observații sociale relevante și incomode.

Ce poate deranja unii cititori:

• Intriga e mai slab conturată decât personajele.

• Unele pasaje filozofice pot părea prea declarative.

• Finalul e mai sugerat decât spus – ceea ce poate frustra, dar și farmeca.

 Merită citită? - Da. Categoric da. Febra lui Decembrie este o carte care nu vrea să placă "tuturor" și tocmai de aceea e autentică. Dacă ești pasionat de literatură românească contemporană, dacă te interesează teme profunde precum sensul vieții, demnitatea în bătrânețe și ipocrizia socială, vei găsi în această carte ceva care te atinge.

Angela Bica - învățătoare