VIAŢA... ÎNTRE DOUĂ LUMI

Printre lecturile din ultima vreme, mi-a incitat curiozitatea o carte scrisă de doamna Daniela Gumann, româncă stabilită de câţiva ani în Salzburg şi pe care am cunoscut-o, alături de soţul domniei sale, Constantin Gumann, în Tabăra de Creaţie şi Recreaţie de la Iaşi. Citisem fascinanta poveste a "evadării din comunism" a domnului Constantin Gumann, un volum de poezii al doamnei Daniela şi ... o piesă de teatru, "Îngrijitoarea", realizată după volumul în proză cu acelaşi titlu.

Intrând în posesia cărţii "Îngrijitoarea", am decis să o parcurg şi chiar să mă număr printre cei care şi-ar putea exprima câteva "gânduri", mai ales că autoarea face, în Argument, această notaţie: "În timp ce scriu această carte, mă gândesc şi mă întreb cine îmi va scrie aprecierile şi criticile, deopotrivă".

Cartea este un adevărat manual de supravieţuire, de gândire pozitivă, este o lecţie de viaţă, în care mulţi dintre noi s-ar putea regăsi. Ea însăşi îngrijitoare acum mulţi ani în urmă în Israel, autoarea propune cititorilor, într-un stil propriu sincer, limpede şi cald, nu numai experienţa ei de viaţă, ci şi analize documentate, reflecţii asupra unei "filosofii" de viaţă sau chiar sfaturi utile pentru a fi puse în practică.

Marcată, în adolescenţă, de lectura unei cărţi de Emile Zola, autoarea încearcă să se autodepăşească, să-şi învingă frica şi, deşi în ţară era un om împlinit, hotărăşte să "evadeze" din România şi să meargă la muncă în Israel, ca îngrijitoare, convinsă fiind că puterea de a merge mai departe se află în ea însăşi. Dar libertatea de care se bucura în ţară este substituită cu greutatea muncii prestate şi chiar cu umilinţe îndurate, preţul plătit fiind unul prea scump pentru banii câştigaţi cu trudă şi cu presiunea dorului de casă, într-o lume instabilă, plină de pericole, cum era Israelul. Pe de altă parte, însă, acolo se contura o lume nouă, fascinantă, ce compensa neajunsurile noii poziţii sociale: "vedeam Lacul Kinneret sau Marea Galilee, cum i se spune în Biblie".

Un fenomen asupra căruia se insistă mult pe parcursul cărţii este acela al dezrădăcinării românilor din ţara lor, în această categorie încadrându-se şi autoarea, iar definiţa cuvântului "acasă" capătă conotaţii diverse: "Pentru mine, acasă nu este o ţară, ci locul unde este familia mea".... "Aici mă simt acasă, la bine şi la rău, iar apartenenţa mea e o simţire individuală şi, totodată, o decizie raţională, lipsită de dubii".... "Aici sufletul meu a găsit linişte şi un echilibru". Dar prin modul de viaţă tradiţional românesc practicat în familie, "românul din noi nu dispare niciodată, indiferent la ce distanţă am pleca".

Dorul şi iubirea de ţară rămân permanenţe dureroase în sufletul românilor plecaţi din ţara natală: "Nimeni, niciodată, nu va putea înlocui casa părintească, pământul ţării noastre. Purtăm pecetea poporului nostru în suflet". O altă constatare este, pe cât de realist, pe atât de dur exprimată: "Cândva vom realiza că această fugă continuă spre ce numim noi mai bine este, de fapt, o simplă amăgire".

Pentru doamna Daniela Gumann, a fi îngrijitoare înseamnă o profesiune de credinţă, indiferent sub ce nume apare această meserie, în ţări diferite, pentu că "A îngriji pe cineva este un mare privilegiu". Este o meserie mai mult decât onorabilă, o mândrie şi o binecuvântare, oricât de dificilă ar fi şi oricâte pericole ar presupune. Iar femeile care sunt îngrijitoare se sacrifică de multe ori cu bună ştiinţă pentru familie, pentru cei de acasă, rămânând ani în şir plecate departe, suportând vicisitudini de tot felul, ori trăind adevărate drame (destinul uluitor al unei femei care, întoarsă în ţară după mai mulţi ani, îşi găseşte soţul recăsătorit!...). Edificatoare şi sugestivă în acest sens este imaginea unei îngrijitoare care împinge "un cărucior, ca un fel de carusel cinic al vieții fără cale de întoarcere", contopinduse, parcă, într-o totală simbioză, cu bătrâna de al cărei destin este legată, inevitabil.

Situaţia României nu îi este indiferentă autoarei, ea făcând o analiză pertinentă, ce se poate constitui într-un semnal de alarmă pentru autorităţi şi pentru actualii conducători ai ţării, toţi incapabili de a elabora strategii pe termen lung pentru a crea condiţii de muncă şi de viaţă mai bune pentru români, în aşa fel încât aceştia să nu mai fie nevoiţi să-şi părăsească ţara, familiile, cu consecinţe de-a dreptul tragice uneori asupra copiilor rămaşi în grija bunicilor ori, mai rău, a vecinilor. Aceşti copii, lipsiţi, cel mai des, de afecţiunea şi de prezenţa benefică a mamei, devin "generaţia copiilor singuri acasă". Bunurile materiale, oricât de multe şi de valoroase ar fi, nu compensează o viaţă normală de familie, în care copiii beneficiază de atenţia şi protecţia ambilor părinţi. Şi, la un moment dat, banii câştigaţi cu grele sacrificii nu vor cumpăra decât "case noi pentru inimi goale. Pământ şi case" de care nu se vor mai putea bucura şi care nu vor mai folosi la nimic, pentru că adevărata valoare a vieţii va fi fost deja pierdută fără drept de apel.

Libertatea mult visată de poporul român înainte de Revoluţia din 1989 a fost, de fapt, convertită în cu totul altceva, sau, mai bine zis, poate, pervertită, fiind prost înţeleasă şi, aşa cum afirmă şi autoarea, "românul nu e, deocamdată, capabil să gestioneze cum se cade libertatea asta". În loc ca România să fi devenit un adevărat colţ de rai, dimpotrivă, în aceşti aproape 30 de ani de la Revoluţie, românii trăiesc un "paradox amar": "Suntem săracii Europei, într-o ţară bogată". Cei care conduc ţara sunt lipsiţi de cele mai elementare bune intenţii pentru popor, nu-şi iubesc ţara şi nu au scrupule. Tot ce-i "mână în luptă" sunt propriile interese, orgoliile nemăsurate, promovarea nonvalorii şi a minciunii, propaganda deşănţată fără limite, manipularea şi... lipsa bunului simţ.

Dorul de ţară capătă accente acute în sufletul celor plecaţi de acasă, împinşi de nevoi: "Dorul!! Dorul este o lipsă a celui drag, e suferinţa de a trăi fără cel care te-mplineşte. Dorul e mut, dar strigătul lui este mai puternic decât orice ţipăt! Dorul este nevăzut, dar prin el omul îşi exprimă dorinţa de a vedea cât mai aproape pe cel ce nu e prezent". Și, cu toate acestea, i se aduce un elogiu societății austriece, Salzburgului, în comparație cu România, în al cărei areal autoarea simte că nu se mai poate integra și că nu mai aparține propriei țări. Dezamăgirea și deziluzia sunt amare, dureroase, dar, din păcate, realismul lor nu poate fi eludat: "Trăiesc între două lumi. În zilele bune, amândouă îmi par a fi acasă și admit că sunt privilegiată, dar sunt și momente în care nu mă mai simt acasă nicăieri. O conștiință tragică își face loc atunci".

Un alt reper al cărții de față îl reprezintă analiza lucidă a fenomenului migrației, autoarea argumentând, prin statistici comparative și printr-un bogat bagaj informativ, impactul creat asupra familiei și, implicit, asupra societății românești, strivite de incompetența celor de la putere și de depopularea localităților din România, în special a celor din mediul rural.

Ca o concluzie, doamna Daniela Gumann face o constatare nostalgică, plină de regrete ce se citesc printre rânduri, transmițând totuși un mesaj cald către țara pe care o iubește și care îi va rămâne, emblematic, gravată în suflet: "Tot ce ți-am cerut, dragă Românie, a fost să mă lași să muncesc și aș fi împărțit cu tine roadele, cu bucurie".

Prof. Petronela Anheluţă